de mine și că nu înțelege cum am putut distruge o familie atât de frumoasă.
Încercasem să-i explic că nu făcusem nimic, dar ea îmi răspunsese că nu vrea să fie prinsă între noi.
— Mamă, îmi pare rău, a spus acum, cu voce tremurândă.
— Știu, draga mea. Dar am nevoie de timp.
Am închis și l-am sunat pe fiul nostru, Mihai.
El fusese ceva mai rezervat decât sora lui, dar nici el nu mă apărase. Îmi spusese doar că trebuie să fiu sinceră și că adevărul va ieși oricum la iveală.
Când i-am explicat rezultatele, a rămas fără cuvinte.
— Mamă… îmi pare rău. Ar fi trebuit să așteptăm.
— Da, Mihai. Ar fi trebuit.
În după-amiaza aceea am plecat la pensiune.
Am condus aproape trei ore, pe un drum care șerpuia printre dealuri și păduri. Era toamnă, iar frunzele copacilor începuseră să capete nuanțe de arămiu și galben.
Când am ajuns,
Comments