proprietara m-a întâmpinat cu un zâmbet cald și mi-a arătat camera. Avea un pat mare, o fereastră spre munți și un balcon mic, cu două scaune de lemn.
Am lăsat valiza lângă ușă și m-am așezat pe marginea patului.
Pentru prima dată în 35 de ani, nu trebuia să pregătesc cina pentru Robert. Nu trebuia să-i întreb pe copii dacă au ajuns bine acasă și nici să-mi fac griji că cineva are nevoie de mine.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, m-am întrebat de ce aveam eu nevoie.
Telefonul a început să vibreze.
Robert.
Nu am răspuns.
Apoi a venit un mesaj.
„Margareta, te rog să vii acasă. Nu știu ce să fac fără tine.”
Am privit cuvintele și am simțit o tristețe ciudată.
Robert nu știa ce să facă fără mine.
Dar în cele trei zile în care mă acuzase și mă ignorase, nu păruse deloc preocupat
Comments