În plic erau trei lucruri.
O scrisoare.
O copie îngălbenită a unui certificat.
Și o fotografie făcută cu mai bine de șaizeci de ani în urmă.
Am recunoscut-o imediat pe Irina.
Era foarte tânără.
Poate nouăsprezece ani.
Dar bărbatul de lângă ea nu eram eu.
Pe spatele fotografiei scria:
„Irina și Alexandru — iunie 1964.”
Mâinile au început să-mi tremure.
— Cine este Alexandru?
Avocatul nu răspunse.
— Citiți scrisoarea.
Am desfăcut foile.
Scrisul era al Irinei.
L-aș fi recunoscut dintre o mie.
„Dragul meu Petru,
dacă citești asta, eu nu mai sunt lângă tine. Și probabil că în următoarele minute mă vei urî.”
M-am oprit.
Nu puteam continua.
Avocatul trase un scaun pentru mine.
M-am așezat și am citit mai departe.
„Există un adevăr pe care trebuia să ți-l spun înainte să ne creștem copiii, înainte să îmbătrânim împreună, înainte să treacă șaizeci de ani.”
„Dar cu fiecare an care trecea devenea mai greu.”
„Când m-ai cunoscut, eram deja căsătorită.”
Am scăpat scrisoarea.
— Nu.
M-am uitat la avocat.
— Nu este posibil.
El arătă spre documentul din plic.
L-am ridicat.
Era copia unui vechi certificat de căsătorie.
Numele Irinei.
Și al unui bărbat numit Alexandru Marinescu.
Data era cu aproape doi ani înainte de ziua în care eu crezusem că mă însurasem cu ea.
Am continuat să citesc.
Irina explica faptul că se căsătorise foarte tânără.
Alexandru fusese prima ei iubire.
Căsnicia durase doar câteva luni.
Relația devenise dificilă, iar cei doi se despărțiseră.
El plecase din țară.
Irina crezuse că formalitățile prin care trecuseră ulterior puseseră capăt căsătoriei.
Ani mai târziu, după ce eu plecasem în armată, descoperise că situația juridică nu fusese finalizată așa cum crezuse.
Căsătoria noastră fusese făcută în grabă înainte de plecarea mea.
Iar actele nu avuseseră efectul juridic pe care noi îl presupuseserăm.
Am citit aceeași propoziție
Comments