Pe el apărea adresa casei mele.
Iar mai jos era trecut numele cumpărătorului:
Vlad Ionescu.
Soțul surorii mele.
Am ridicat ochii spre avocat.
— Eu n-am semnat asta.
— Nici nu vă întrebam asta.
Andrei Dobre arătă spre data documentului.
— Uitați-vă când a fost întocmit.
Cu aproape trei luni în urmă.
În timp ce eu eram în misiune.
— Conform documentului, cineva a pretins că acționează în numele dumneavoastră în baza acelei procuri.
Am simțit cum mi se răcește corpul.
— Mama.
— Asta apare aici. Dar înainte să tragem concluzii trebuie verificat documentul, cine l-a întocmit, unde a fost autentificat, ce s-a depus și dacă s-a produs efectiv vreun transfer al dreptului de proprietate.
Avocatul a verificat imediat situația juridică actuală a imobilului prin canalele oficiale.
Casa era încă a mea.
Asta era vestea bună.
Antecontractul nu îi transformase pe Cloe și Vlad în proprietari.
Dar cineva încercase să creeze aparența că eu acceptasem să le transfer proprietatea.
Iar asta schimba totul.
În următoarele ore nu m-am întors acasă.
Am mers la bancă.
Am raportat tranzacțiile pe care nu le recunoșteam și am cerut blocarea accesului acordat prin documentele contestate.
Am schimbat parolele.
Am păstrat copii ale tuturor extraselor.
Apoi, la recomandarea avocaților, am sesizat autoritățile competente cu privire la procura și transferurile pe care spuneam că nu le autorizasem.
Nu am acuzat-o eu pe mama de fals ca și cum aș fi pronunțat deja un verdict.
Am predat documentele.
Urma ca ele să fie verificate.
Cine întocmise procura.
Cum fusese certificată.
Cine folosise-o.
Unde ajunseseră banii.
Cine știa.
La ora 16:40, tata mi-a trimis un mesaj.
„Ai rezolvat actele?”
Am răspuns:
„Da. Am început procedurile necesare.”
Mi-a trimis un deget mare ridicat.
Aproape că am râs.
În acea seară m-am întors acasă.
Grătarul dispăruse.
Dar Cloe și Vlad erau în sufragerie.
Mama își
Comments