Și de atunci am trăit cu un nod în piept.
Pe 15 iulie am ajuns la cimitir la ora unu și jumătate.
Era cald. Aerul greu, nemișcat. M-am așezat pe bancă lângă mormântul mamei și mă uitam întruna pe alee, deși o parte din mine voia să fugă.
Fix la două, cineva s-a oprit la gard.
Am ridicat capul.
Același bărbat.
Același sacou.
Aceiași crini albi.
Și aceiași ochi în care am văzut ceva înfricoșător — nu pericol, ci vină veche.
A pus florile, și-a făcut cruce, apoi s-a întors spre mine.
— Ana… — a spus. — Mă numesc Andrei Ionescu. Și trebuie să încep cu ce e mai important. Mama ta te-a mințit despre tatăl tău.
…Cuvintele lui au căzut greu, ca o piatră aruncată într-o apă liniștită.
Pentru o clipă, nu am auzit nimic în jur. Nici vânt, nici pași, nici păsări. Doar inima mea, bătând prea tare.
— Ce… ce spuneți? am reușit să șoptesc.
El nu s-a apropiat imediat. Parcă îi era teamă să nu mă sperie mai tare.
— Știu că e greu. Și ai tot dreptul să nu mă crezi. Dar mama ta m-a rugat să-ți spun adevărul… când va veni timpul.
— Care adevăr? am ridicat vocea fără să vreau. Tatăl meu a murit!
— Nu, Ana… nu a murit atunci.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
M-am ridicat de pe bancă.
— Atunci unde e?! De ce nu a fost niciodată? De ce m-a mințit?!
Vocea mi s-a rupt. Lacrimile au venit fără să le pot opri.
Bărbatul — Andrei Ionescu — a oftat adânc.
— Pentru că a vrut să te protejeze.
Am râs scurt, amar.
— Protejeze? De ce? De propriul meu tată?
El a dat din cap încet.
— Da.
A făcut un pas spre mine și a scos din buzunar un plic.
— Mama ta mi-a lăsat asta pentru
Comments