am spus „nu contează”, deși conta puțin.
Pentru fata care fusesem.
Pentru femeia care a așteptat fără să ceară.
Pentru bărbatul stângaci care în sfârșit înțelesese.
— Da, am spus. Sigur că da, încăpățânatule.
Cina s-a ars.
Niciunuia nu i-a părut rău.
Am comandat două pizza și le-am mâncat pe canapea, eu în rochia albastră, el în cămașa albă pe care continua să și-o tragă de la gât pentru că îl deranja.
Lucia a sunat pe video.
Când a văzut inelul, a rămas fără cuvinte.
Apoi a început să plângă.
— Era și timpul, tată.
Trei luni mai târziu ne-am căsătorit la primărie.
Fără rochie albă.
Fără petrecere scumpă.
Fără muzică specială.
Doar Lucia, doi prieteni vechi și Anton cu o cravată pusă strâmb.
Când am semnat, mi-a strâns mâna puternic.
Ca și cum ar fi vrut să-mi spună:
„Acum este scris și aici.”
Încă cred că iubirea nu depinde de un
Comments