avea o cutiuță în mână.
Și ochii plini de lacrimi.
— Carmen, a spus el, eu am crezut că este suficient să rămân. Am crezut că să plătesc facturile cu tine, să ne creștem fiica, să te însoțesc la medic și să mă întorc mereu acasă este suficient.
Nu puteam să vorbesc.
A deschis cutiuța.
Înăuntru era un inel simplu.
Mic.
Fără extravaganțe.
Ca noi.
— Dar uneori nu este suficient să fii acolo dacă nu spui lucrurile care trebuie spuse. Meritai să te întreb. Acum treizeci de ani. Acum douăzeci. Acum zece. Și meritai și astăzi.
Mi-am acoperit gura cu mâna.
Anton a ridicat privirea.
— Carmen, vrei să te căsătorești cu mine?
Mi-a scăpat un râs printre lacrimi.
— Acum? După treizeci de ani?
El a zâmbit trist.
— Știi bine că am fost mereu lent.
Atunci am plâns cu adevărat.
Nu pentru inel.
Nu pentru nuntă.
Am plâns pentru toate dățile când
Comments