— Nimic important.
Din nou nimic.
Cuvântul acela începuse să mă enerveze.
M-am gândit la inima lui.
La medici.
La bărbații care ascund lucruri crezând că astfel îi protejează pe ceilalți.
Într-o după-amiază, când îi agățam geaca în cuier, am găsit un bilețel împăturit într-un buzunar.
Pe el scria:
Primărie — 10:30
Am rămas nemișcată pe hol.
De ce mergea Anton la primărie fără să-mi spună?
De ce ascundea asta?
Nu l-am întrebat.
Din orgoliu.
Din teamă.
Din dorința de a nu auzi ceva ce nu aș fi suportat.
Vineri seara, în timp ce luam cina, Anton și-a lăsat furculița jos.
— Carmen, mâine să îmbraci rochia albastră.
L-am privit.
— Care rochie albastră?
— Cea pe care ai purtat-o la aniversarea Luciei. Îți stă foarte bine.
— Pentru ce?
S-a scărpinat în barbă.
— Doar îmbrac-o. Și să nu gătești prea mult.
Am simțit că mi se rupe răbdarea.
— Anton, de săptămâni întregi îmi ascunzi lucruri. Nu-mi cere acum să mă îmbrac frumos fără să-mi explici nimic.
Și-a plecat capul.
— Știu.
Atât a spus.
A doua zi am îmbrăcat rochia albastră.
Nu pentru el, mi-am spus.
Pentru mine.
Pe la opt dimineața a sunat soneria.
Anton stătea în mijlocul sufrageriei, cu o cămașă albă care îl strângea puțin la gât.
— Deschizi tu? m-a întrebat.
— Aștepți pe cineva?
A dat din cap.
M-am dus la ușă.
Nu era nimeni.
Doar un buchet de trandafiri roșii pe preș.
Nu era un buchet perfect.
Hârtia era puțin șifonată și câteva frunze erau îndoite.
Lângă el era o felicitare.
Am ridicat-o.
Scria:
„Iartă-mă că te-am făcut să aștepți atât de mult.”
Am simțit cum îmi tremură picioarele.
Când m-am întors în sufragerie, Anton era deja în genunchi.
Sau, mai exact, pe un genunchi.
Și nu foarte confortabil.
I-a trosnit atât de tare încât, în altă situație, aș fi râs.
Dar
Comments