era mai alb decât în urmă cu câțiva ani.
Ridurile mai adânci.
Dar ochii erau aceiași.
— Mă gândesc că ai avut nevoie de treizeci de ani ca să pui o întrebare.
A oftat.
— Știu.
— E un record.
A râs.
Apoi și-a strâns degetele în jurul mâinii mele.
— Carmen?
— Da?
— Dacă o luăm de la capăt, promit că te cer mai repede.
— Cât de repede?
A părut că se gândește serios.
— Poate după vreo douăzeci și opt de ani.
Am izbucnit amândoi în râs.
Oamenii din jur s-au întors spre noi.
Nu ne-a păsat.
Pentru că, uneori, iubirea nu vine cu gesturi perfecte.
Nu vine la timp.
Nu spune întotdeauna lucrurile când trebuie.
Dar atunci când este adevărată, găsește o cale să ajungă acolo unde trebuie.
Chiar și după treizeci de ani.
Chiar și după toate tăcerile.
Iar în timp ce stăteam lângă Anton în acea sală de așteptare, am înțeles
Comments