nu cred că ne mai lasă să ne căsătorim încă o dată, i-am spus.
A râs.
— Atunci mai bine îl punem într-un loc sigur.
L-a pus într-un sertar.
Și două zile mai târziu a uitat din nou unde.
Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
În schimb, s-a schimbat ceva în mine.
La câteva săptămâni după nuntă, am mers din nou la spital pentru controlul lui.
Aceeași clădire.
Aceleași scaune.
Aproape aceeași recepționeră.
Mi-am amintit perfect de ziua în care spusesem:
„Sunt partenera lui.”
Și de golul pe care îl simțisem atunci.
Femeia de la ghișeu a ridicat privirea.
— Sunteți soția domnului Popescu?
Pentru o clipă am rămas tăcută.
Anton s-a uitat spre mine.
Iar eu am zâmbit.
— Da.
Atât.
Un singur cuvânt.
Dar de data aceasta nu a mai durut nimic.
În sala de așteptare, Anton mi-a luat mâna.
— Te gândești la ceva?
— Da.
— La ce?
L-am privit.
Părul îi
Comments