Fără să-i spun soțului meu, m-am dus la mormântul primei lui soții ca să-i cer iertare

nu m-am putut abține. M-am întors o ultimă dată și am văzut buchetul de flori căzut lângă piatră, culcat pe pământ.

În clipa aceea, lacrimile mi-au dat năvală.

Nu pentru ea.

Nu pentru mine.

Ci pentru ceva ce simțeam că urmează să se rupă în viața mea.

Pe drumul spre casă, mâinile mi-au transpirat pe volan, iar mintea îmi fugea în toate direcțiile. Îl iubeam. Îl iubeam cu tot sufletul. Dar imaginea aceea… semănarea aceea… îmi spărgea încrederea bucățică cu bucățică.

Când am intrat în curte, l-am văzut pe soțul meu așteptând în prag. Părea agitat, cu telefonul în mână, ca și cum voia să mă sune. Ochii lui m-au măsurat din cap până-n picioare.

— Unde ai fost? a întrebat cu o voce joasă, prea joasă.

Nu i-am răspuns imediat. M-am apropiat de el și am simțit un nod în gât. Nu era furie. Era teamă. Nu a mea. A