Nu știu cât timp am rămas acolo, nemișcată, cu ochii lipiți de fotografia aceea. Parcă priveam propria mea imagine, doar că era pusă pe o piatră rece, înconjurată de lumânări stinse și de un aer greu, care-mi apăsa pieptul. Am simțit cum mi se strânge gâtul, iar picioarele îmi tremurau ca atunci când îți fuge pământul de sub tine.
Am făcut un pas înapoi, apoi încă unul, ca și cum mormântul acela m-ar fi împins departe.
Nu putea fi adevărat. Nu avea cum. Și totuși… acolo era.
O femeie care îmi semăna atât de bine încât, dacă nu mi-ar fi spus nimeni că e alta, aș fi putut jura că sunt eu.
Mi-am dus mâna la gură ca să-mi opresc un suspin, dar tremurul a scăpat oricum, prelung, dureros, ca și cum cineva mi-ar fi răsucit sufletul în piept.
În mintea mea se îngrămădeau întrebări pe care nu voiam să le pun.
Ce ascundea soțul meu?
De ce nu voia să vin aici?
De ce semăna femeia asta cu mine… atât de mult?
Am privit din nou fotografia. Aceeași privire blândă. Aceeași formă a bărbiei. Aceeași nuanță a părului. Era ca și cum cineva m-ar fi pictat pe un portret vechi, dar cu ani înainte să mă nasc.
M-am așezat pe lavița de lângă mormânt, încercând să-mi liniștesc inima. Bătea atât de tare încât îmi răsuna în urechi. Am închis ochii doar câteva secunde, dar imaginea ei îmi rămăsese imprimată pe retină.
— Doamne… ce se întâmplă cu mine? am șoptit, mai mult pentru mine.
Vântul adia ușor printre brazi, iar frunzele se mișcau ca niște șoapte. Cimitirul era aproape gol, doar două bătrâne aprindeau lumânări la câteva rânduri mai jos. Totul părea ireal, de parcă trăiam un vis urât.
Știam că trebuie să plec, dar ceva mă ținea acolo. O
Comments