lui.
— La mormântul ei, am spus în cele din urmă, țintindu-i privirea.
Fața i s-a albit într-o secundă, iar mâna cu telefonul i-a coborât lent pe lângă corp.
— Ți-am spus… că nu trebuie să… a început.
— De ce semăn cu ea? l-am întrerupt.
Tăcerea a căzut între noi ca o piatră aruncată într-o fântână adâncă.
N-a răspuns.
Nu și-a ridicat privirea.
Doar respira, scurt și sacadat.
Atunci am știut.
În tăcerea aceea, în ezitarea aceea, în privirea care se ferea de a mea… era ascuns adevărul pe care îl căutasem. Un adevăr greu, dureros, dar necesar.
— Spune-mi tot, am cerut. Acum. Fără ocolișuri.
Pentru o clipă am simțit că vrea să fugă în loc să vorbească. Dar apoi și-a ridicat ochii spre mine, iar în ei am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată: vină.
— Haide în casă, a spus încet. Trebuie… trebuie să-ți explic ceva. Tot.
Și abia atunci,
Comments