parte din mine voia să fugă, să uite tot, să mă prefac că n-am văzut nimic. Dar altă parte, mai puternică, simțea că dacă plec fără răspunsuri, nu voi mai avea niciodată liniște.
Așa că am rămas. Am stat câteva minute bune, respirând încet, până când în piept mi s-a așezat o hotărâre grea.
Trebuia să aflu adevărul.
M-am ridicat și am privit din nou fotografia, de data asta cu mai puțină teamă și mai multă curiozitate. Sub poză era un nume românesc, unul simplu, obișnuit. O femeie născută cu treizeci de ani înaintea mea. Decedată într-un accident. Atât scria.
— Dacă e un semn? m-am trezit întrebând cu voce joasă.
Mormintele nu răspund, dar liniștea de acolo avea ceva apăsător, ca și cum mă invita să sap mai adânc, să nu mă opresc la prima întrebare.
Am pornit spre mașină, cu pași mici, încercând să nu mă uit înapoi. Dar
Comments