tăcere.
Într-o seară am întrebat-o:
— Adrian știe că exist?
Mama încuviință.
Asta m-a durut și mai tare.
— De când?
— Dinainte să te naști.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Atunci de ce nu m-a căutat?
— A încercat.
Am ridicat privirea.
— Ce?
Mama se ridică și merse spre un dulap.
Scoase o cutie veche.
Înăuntru erau scrisori.
Zeci.
Unele aveau aproape patruzeci de ani.
Altele erau mai recente.
Toate purtau același nume.
Adrian Petrescu.
Am luat una.
„Larisa, te rog, spune-mi dacă Marina este bine.”
Alta.
„Nu vreau să vă distrug viața. Dar dacă într-o zi va întreba despre mine, te rog să nu-i spui că am abandonat-o.”
Alta, trimisă când eu aveam douăzeci și trei de ani:
„Este adultă acum. Poate ar trebui să aleagă singură dacă vrea să mă cunoască.”
M-am uitat la mama.
— Le-ai primit pe toate?
— Da.
— Și nu mi-ai spus niciodată?
Începu să plângă.
— Mi-a
Comments