niciodată.
Nu l-am sunat imediat pe Adrian.
Mai întâi am vorbit cu un psiholog.
Apoi, după câteva săptămâni, i-am trimis un mesaj:
„Mă numesc Marina. Sunt fiica Larisei. Cred că trebuie să vorbim.”
Telefonul sună după șapte minute.
Nu am răspuns.
Nu puteam.
A doua zi am sunat eu.
— Alo?
Vocea unui bărbat.
Am închis ochii.
— Adrian?
Tăcere.
Apoi:
— Marina?
Vocea i se frânse când îmi rosti numele.
Și în clipa aceea am știut că omul acela mă așteptase.
Nu știam dacă era tatăl meu.
Nu încă.
Dar mă așteptase.
Ne-am întâlnit la Brașov.
Alexandru a vrut să vină cu mine.
I-am spus nu.
Era ceva ce trebuia să fac singură.
Adrian mă aștepta într-o cafenea mică.
Când am intrat, s-a ridicat.
Nu a venit spre mine.
Nu a încercat să mă îmbrățișeze.
A spus doar:
— Bună, Marina.
M-am așezat.
— Vreau adevărul.
— Îl meriți.
Apoi a scos din geantă propriul
Comments