Fiul meu m-a dus la azil Și totuși… în timp ce vorbea, nu m-a întrebat niciodată ce vreau eu. Asta m-a durut cel mai tare. Nu că m-ar fi dus la cămin. Ci că nu m-a întrebat. Am ieșit din birou în liniște. Femeia de la recepție mi-a zâmbit politicos.

el. Nu v-am uitat niciodată.

Mi-au tremurat mâinile.

— N-am avut de ales… am șoptit.

— Știu, a spus el. Am aflat tot.

S-a lăsat o liniște grea între noi.

Ani întregi… într-o clipă.

— Și acum… eu sunt aici, a spus el încet. Iar dumneavoastră… ați ajuns la mine.

Am simțit cum mi se umezesc ochii.

— Nu merit asta… am spus.

El a zâmbit ușor.

— Ba da. Dar nu cum credeți.

S-a apropiat și a pus mâna pe umărul meu.

— Nu o să stați aici ca un abandonat.

O să stați aici ca tatăl meu.

Am izbucnit în plâns.

Pentru prima dată după mulți ani.

Nu de durere.

Ci de… eliberare.

În zilele care au urmat, viața mea s-a schimbat.

Andrei venea zilnic.

Stăteam de vorbă.

Recuperam ani pierduți.

Iar Marian…

a venit după o săptămână.

Când a intrat în biroul directorului și l-a văzut pe Andrei lângă mine… a încremenit.

— Cine…?

—