pătură moale.
În bucătărie, Nora îmi pregătise ceai și o supă caldă.
— Nu trebuie să faci nimic astăzi, mi-a spus.
Am râs.
— Pot măcar să spăl vasele?
M-a privit sever.
— Camelia.
— Bine, bine.
S-a așezat lângă mine.
— Aici nu trebuie să muncești ca să meriți să rămâi.
Cuvintele ei m-au lovit mai puternic decât mă așteptam.
Am început să plâng.
Nora nu a încercat să mă oprească.
Mi-a pus doar o mână pe umăr.
Și m-a lăsat să plâng cât aveam nevoie.
⠀
***
⠀
În primele zile, m-am trezit în fiecare dimineață la ora șase.
Era ora la care mă ridicam de obicei ca să ajung la Teodor.
Mă așezam pe marginea patului și încercam să-mi amintesc ce trebuia să pregătesc.
Sandvișurile lui Hugo.
Hainele Sofiei.
Lista de cumpărături.
Apoi îmi aminteam unde eram.
Nu aveam nimic de pregătit.
Nu mă aștepta nimeni la șapte și jumătate.
Nu trebuia să alerg prin
Comments