zile în Polonia.
Am ajuns la Varșovia într-o dimineață luminoasă.
Orașul era diferit de cel pe care îl păstrasem în amintire. Străzile se schimbaseră, clădirile fuseseră reconstruite, iar oamenii mergeau grăbiți pe lângă noi, fără să știe că doi bătrâni se întorceau după aproape nouăzeci de ani într-un loc care le marcase copilăria.
Când am ajuns în grădină, Stanislav mi-a strâns mâna.
Copacul era acolo.
Trunchiul îi era gros și răsucit, iar ramurile se întindeau deasupra unei bănci.
Ne-am apropiat încet.
Am atins scoarța cu palma.
Și, pentru o clipă, am avut din nou doisprezece ani.
Am auzit râsul lui Stanislav, vocea mamei chemându-mă la cină și zgomotul pașilor noștri pe pământul uscat al grădinii.
Mi-am amintit inelul de sârmă și promisiunea pe care o făcuserăm fără să știm ce avea să aducă viitorul.
Stanislav s-a așezat pe bancă.
— Sofia?
— Da?
— Îți amintești ce mi-ai spus când ți-am dat inelul?
Comments