Am zâmbit.
— Că trebuie să nu uiți.
— Și am uitat?
M-am așezat lângă el.
— Nu, Stanislav. Nu ai uitat.
A privit spre ramurile copacului.
— Nici tu.
Am rămas acolo mult timp, ținându-ne de mână.
Nu ne mai grăbeam nicăieri.
În jurul nostru, copiii se jucau, părinții împingeau cărucioare, iar un cuplu tânăr își făcea fotografii lângă copac.
Viața continua.
Așa cum continuase și după plecarea noastră, după război, după toate pierderile și despărțirile.
Atunci am înțeles că promisiunea noastră nu fusese niciodată despre obligația de a ne căsători.
Fusese despre dorința a doi copii de a nu se uita unul pe celălalt.
Despre speranța că, indiferent cât de mare avea să devină lumea, un drum ne va aduce cândva din nou împreună.
Ne-am întors în America cu fotografii noi și cu o poveste pe care nepoții noștri aveau să o spună mai departe.
În fiecare seară, înainte să adorm, priveam
Comments