În noaptea de Revelion, soțul meu mi-a spus că trebuie să lucreze, dar dimineața s-a trezit blocat în afara casei pe care tocmai o recuperasem
PARTEA 1
— Doamnă Elena, soțul dumneavoastră nu este la nicio ședință.
Lucia o spuse încet, de parcă se temea că însăși casa ar putea să o audă.
Stăteam în fața bradului de Crăciun, în livingul principal al casei noastre din București, privind luminile care clipeau printre ornamentele aurii pe care le alesesem chiar eu cu cinci ani în urmă.
Afară începuse să ningă.
Înăuntru, totul mirosea a brad, scorțișoară și liniște.
— L-am văzut intrând în apartamentul altei femei acum mai puțin de o oră, continuă Lucia.
Nu m-am mișcat.
Nu pentru că nu mă durea.
Ci pentru că o parte din mine știa deja.
La ora trei după-amiaza, soțul meu, Alexandru Crăciun, mă sunase cu vocea lui de bărbat ocupat.
— Nu mă aștepta trează, iubito. Închidem anul și am o ședință interminabilă cu asociații. Știi cum sunt zilele astea.
Eram împreună de nouă ani.
Căsătoriți de cinci.
În ultimele luni, Alexandru ajungea târziu acasă, își proteja telefonul de parcă ar fi fost un organ vital și uita lucruri pe care înainte nu le-ar fi uitat niciodată: ceaiul meu preferat, ziua de naștere a mamei mele, numele restaurantului în care mă ceruse de soție.
De fiecare dată când îl întrebam ceva, mă îmbrățișa din spate și spunea:
— Elena, ești obosită. Îți imaginezi lucruri. Tu ești casa mea.
Casa mea.
Cât de ușor putea minți un bărbat atunci când știa unde să te sărute.
Lucia înghiți în sec.
— L-am văzut în zona Floreasca. A coborât din mașină împreună cu o fată tânără. Rochie roșie, pantofi argintii cu toc. El i-a deschis ușa clădirii.
Nu trebuia să întreb cine era.
Sofia Ene.
Douăzeci și cinci de ani.
Asistenta
Comments