săli întregi.
Asta era suficient.
La un an după nunta care nu a avut loc, am intrat din nou în aceeași sală.
De data aceasta nu purtam rochie de mireasă.
Aveam un costum simplu, bleumarin.
Casa Levchenko organiza acolo o întâlnire anuală cu chiriașii și partenerii.
Am urcat pe scenă pentru a prezenta rezultatele clădirii.
La final, Viktor s-a apropiat de mine.
— Pot să te întreb ceva?
— Sigur.
S-a uitat spre locul unde fusese altarul.
— Știai că vor râde?
M-am gândit câteva secunde.
— Nu.
— Și dacă nimeni nu ar fi râs?
— Tot aș fi oprit nunta.
— Atunci de ce ai venit?
Am privit sala.
— Pentru că toată viața mea oamenii au discutat despre mine în timp ce eu eram în cameră și se purtau de parcă vocea mea nu conta.
Am zâmbit ușor.
— În ziua aceea am vrut să mă audă.
Mama și cu mine nu ne-am reparat relația peste
Comments