după dorința noastră.
Am continuat scrisoarea.
„Și mai este ceva, mamă. Te rog să nu transformi asta într-o obligație pentru Ana. Dacă inima mea ajunge la ea, nu înseamnă că ea trebuie să devină fiica ta. Nu înseamnă că trebuie să te viziteze sau să-ți umple golul pe care îl las eu. Viața ei trebuie să rămână a ei.”
Atunci am început să plâng cu adevărat.
Chiar și înainte să moară, băiatul meu se gândise la asta.
La mine.
La ea.
La pericolul ca durerea mea să transforme supraviețuirea unei fete de optsprezece ani într-o datorie.
Ultimele rânduri erau cele mai grele.
„Tu mi-ai dat nouăsprezece ani de viață în care am știut în fiecare zi că sunt iubit. Nu spune că ai rămas fără nimeni. Nu vreau ca moartea mea să transforme toată viața ta de până acum într-o cameră goală. Și, dacă Ana trăiește, să nu te gândești
Comments