că eu trăiesc în locul ei. Eu am murit. Ea a supraviețuit. Las-o să trăiască pentru ea.”
Am strâns scrisoarea la piept.
— Pot s-o văd?
Corina ezită.
— Nu astăzi. Este încă în recuperare și medicii sunt foarte stricți. Dar dacă ea va dori și dacă va fi posibil, da.
Am încuviințat.
Și am așteptat.
Nu am cerut numărul Anei. Nu m-am dus la spital. Nu am încercat să forțez o întâlnire. Am respectat exact lucrul pe care Luca mi-l ceruse.
Au trecut aproape patru luni până când Corina m-a sunat.
Ne-am întâlnit într-un parc din București.
Ana era mai slabă decât îmi imaginasem. Purta o cămașă largă și mergea încet. Când m-a văzut, s-a oprit.
Niciuna dintre noi nu știa ce să spună.
În cele din urmă, ea rupse tăcerea.
— Îmi pare atât de rău pentru Luca.
Nu i-am spus că nu trebuie să-i pară rău.
Durerea ei era reală.
—
Comments