să invoce nevoia, foamea, ispitele. Niciunul dintre argumente nu a umplut golul pe care îl avea în ochi. I-am văzut mâinile —cele care luau, cele care minţeau —şi mi-am amintit chipul copilului care mă săruta, cândva.
Fiul meu s-a ridicat. Nu a plecat către ea. A ieşit pe uşă, cu dosarul în mână. Am crezut că s-a dus să plece. S-a întors după cinci minute cu cheile maşinii şi cu un geamantan mic. „Pleci,” a spus el simplu. „Pleci şi nu te mai întorci aici.” Ea a încercat să mai negoceze; el a închis uşa. Când a dispărut, am rămas cu masa, cu mirosul de sarmale şi cu o linişte care nu vindecă, dar curăţă.
Am plâns atunci, dar nu de victorie. Am plâns de golul lăsat de ceea ce încă e iubire, dar strivită de infidelitate şi cifre. M-am ridicat, am strâns farfuriile, am pus dosarul într-un sertar şi
Comments