de noapte. A început să tremure.
A crezut că o va înfrunta. A plătit factura supărării cu un „Tu nu ai dreptul…”. Apoi a citit mesajele, s-a uitat la fotografii, a privit în ochii ei şi, pentru o clipă, lumea s-a oprit ca o lingură în aer.
Cea mai grea parte nu a fost prăbuşirea ei, nu. A fost clipa în care fiul meu a privit spre mine şi a văzut ce văzusem eu atâta vreme: o femeie iubită care îşi pierduse direcţia. Nu i-am strigat, nu i-am implorat. I-am oferit tăcerea mea ca pe o oglindă. El a aşezat dosarul în faţa ei, cu o mişcare care nu mai avea loc de ezitare. „Cum ai putut?” a întrebat, vocea rostindu-i-se ca un pământ care se crapă.
Ea a căzut în fundul scaunului, ca o lumânare lăsată să se stingă. A încercat să vorbească, să explice, să învinuie pe altcineva,
Comments