La nunta fratelui meu, tata m-a umilit — și a rămas fără cuvinte când a auzit: „Domnule comandant…”

în mână.

— Fata mea? a întrebat el aproape șoptit.

— Da, domnule, fata dumneavoastră.

Liniștea care a urmat a fost mai grea decât toate râsetele dinainte. Tata s-a uitat la mine și, pentru prima dată în viața mea, am văzut lacrimi în ochii lui.

A venit spre mine încet, a vrut să spună ceva, dar vocea i s-a frânt. Și atunci s-a întâmplat ceva ciudat: s-a înecat cu propria emoție. A început să tușească, să respire greu, iar Matei i-a sărit în ajutor.

În câteva clipe, totul s-a terminat. L-au așezat pe un scaun, i-au dat apă, și când și-a revenit, s-a uitat din nou la mine.

— Iartă-mă, Sofia, a spus el, abia auzit. Am fost orb.

N-am spus nimic. M-am apropiat, l-am îmbrățișat și am simțit că, în sfârșit, povara de pe umeri mi se ridică.

Nu aveam nevoie de recunoașterea lui ca să știu cine sunt. Dar în seara