Tata citea ziarul.
Am lăsat cheia pe masă.
—Îți trimit niște bani, a zis fără să mă privească.
—Nu-i vreau.
Patricia a râs scurt.
—Nu face dramă.
—Nu e dramă.
—E scârbă.
Am ieșit din casă cu valiza și albumul la piept.
M-am așezat pe o bancă, sub un copac înflorit.
Am deschis albumul.
Și atunci… a căzut un plic.
Galben.
Cu scrisul mamei.
„Pentru Camelia. Deschide doar dacă într-o zi te dau afară din propria casă.”
Mi s-a tăiat respirația.
Și încă nu știam că pentru ei… abia începea adevăratul dezastru.
Mâinile îmi tremurau când am desfăcut plicul.
Pentru o clipă, am ezitat.
Parcă mi-era teamă că, odată ce îl deschid, nimic nu va mai fi la fel.
Am inspirat adânc… și am rupt marginea.
Înăuntru era o foaie împăturită și un alt plic mai mic.
Am scos hârtia.
Era scrisul mamei. Îl recunoșteam dintr-o mie.
„Camelia,
Dacă citești asta, înseamnă că s-a întâmplat exact ceea ce m-am temut.
Știu cum e tatăl tău. Știu cât de repede poate uita… și cât de ușor poate fi influențat.
Dar vreau să știi un lucru: casa aceea nu este doar a lui.
Este și a ta.
Și nimeni nu are dreptul să te dea afară.”
Am simțit cum îmi dau lacrimile.
Am continuat să citesc.
„În plicul mic ai un act.
L-am făcut în liniște, fără să știe nimeni.
Jumătate din casă este pe numele tău.
Legal.
Cu semnături, cu notar, cu tot.”
Am rămas fără aer.
Mi-am dus mâna la gură.
Nu… nu se putea.
Am desfăcut plicul mic.
Înăuntru era copia actului.
Cu numele meu.
Cu semnătura mamei.
Cu ștampila.
Totul real.
Totul oficial.
Inima îmi bătea atât de tare încât îmi țiuiau urechile.
Mama știa.
Știa că asta se va întâmpla.
Și mă protejase… din timp.
Am stat
Comments