cea de la primul dans.
În fotografie, Clara era îmbrăcată în rochia de mireasă și ținea costumul bunicului pe un umeraș între noi.
Eu arătam spre el și râdeam.
Ea plângea și râdea în același timp.
Mama ei era în fundal, cu mâna la gură.
Era imperfectă.
Și tocmai de aceea era fotografia perfectă.
Mai târziu, după ce invitații plecaseră și rămăseserăm aproape singuri, am întrebat-o:
— Dacă aș fi spus că nu vreau?
Clara tăcu.
— Nu știu.
— Tocmai asta e problema.
Se uită la mine.
— Știu.
Am luat-o de mână.
— Nu vreau să-ți stric amintirea. A fost frumos după ce am înțeles. Dar data viitoare când ceva important ne privește pe amândoi, nu decide singură că este mai bine să mă surprinzi.
— Promit.
— Chiar dacă este sentimental.
— Da.
— Chiar dacă bunicul Petru ți-ar fi spus s-o faci?
Zâmbi.
— Atunci probabil l-aș învinovăți pe el.
Am râs.
Costumul se află și
Comments