astăzi în dulapul nostru.
Nu l-am aruncat.
Nu l-am modificat.
Uneori Clara îl scoate și îi arată fiicei noastre fotografia de la nuntă.
Iar fetița întreabă de fiecare dată:
— Mami, de ce erai îmbrăcată în haine de bunic?
Clara îi răspunde:
— Pentru că străbunicul tău mi-a promis că mă va conduce la altar și n-a mai putut ajunge.
— Și atunci l-ai purtat?
— Într-un fel.
Ultima dată, fiica noastră s-a gândit câteva secunde.
Apoi a spus:
— Atunci a venit.
Clara s-a uitat la mine.
Niciunul dintre noi nu a răspuns imediat.
Pentru că poate un copil spusese în cinci secunde ceea ce noi încercasem ani întregi să explicăm.
În ziua nunții mele, când am văzut-o pe femeia pe care o iubeam venind spre mine într-un costum bărbătesc enorm, am crezut pentru câteva clipe că un moment la care visasem fusese distrus.
Nu fusese.
Doar că acel drum spre altar nu îi
Comments