Logodnicul fiicei mele, Nathan, stătea în pragul sălii de recepție, îmbrăcat în costumul bleumarin pe care îl alesese pentru nuntă. Avea chipul palid, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât a trebuit să le ascundă în buzunare.

și să accepte că viitorul pe care și-l imaginase alături de Nathan nu mai putea continua în forma aceea.

Nathan a început și el să primească sprijin.

Nu am încercat să-i oblig să se întâlnească sau să se comporte imediat ca doi frați.

Era prea mult pentru amândoi.

Relația lor fusese construită pe convingerea că nu exista nicio legătură de rudenie între ei. Descoperirea adevărului schimbase radical felul în care trebuiau să-și înțeleagă trecutul.

Într-o zi, Emma m-a întrebat:

— Mamă, crezi că voi mai putea iubi vreodată pe cineva?

Am privit-o cu tristețe.

— Da, draga mea.

— Dar cum pot avea din nou încredere în cineva?

— Încet. Fără să te grăbești. Și fără să te pedepsești pentru lucruri pe care nu le-ai știut atunci când v-ați cunoscut.

A încuviințat.

— Încă mi-e dor de el.

— Știu.

— Uneori uit pentru câteva secunde ce s-a întâmplat și vreau să-l sun.

Am strâns-o de mână.

—