Logodnicul fiicei mele, Nathan, stătea în pragul sălii de recepție, îmbrăcat în costumul bleumarin pe care îl alesese pentru nuntă. Avea chipul palid, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât a trebuit să le ascundă în buzunare.

decizii.

Am citit-o.

Nu i-am răspuns imediat.

Nu pentru că voiam să-l pedepsesc, ci pentru că aveam nevoie să-mi ascult propriile sentimente.

Între timp, am ajuns să o cunosc mai bine pe cealaltă Laura Mitchell.

Ne-am întâlnit într-o după-amiază, la câteva săptămâni după nunta anulată.

Era stânjenită.

— Știu că nu ai niciun motiv să vrei să vorbești cu mine, mi-a spus.

— Am vrut să înțeleg de ce ai făcut ceea ce ai făcut.

A privit ceașca de ceai din fața ei.

— Când Nathan era mic, am făcut multe greșeli. M-am căsătorit cu un bărbat care l-a crescut ca pe propriul copil, dar relația noastră nu a rezistat. Nathan a plecat de acasă la optsprezece ani și, o vreme, abia dacă am vorbit.

Am ascultat-o fără să o întrerup.

— Când am aflat că urma să se căsătorească, m-am bucurat. Apoi am văzut fotografiile cu familia Emmei. L-am recunoscut pe David imediat.

—