M-am căsătorit cu pacienta mea aflată pe moarte, deși știam că mai avea doar trei zile de trăit

ai facultății de medicină și cu oameni dispuși să contribuie. Am stabilit reguli clare pentru acordarea sprijinului și am căutat modalități prin care inițiativa să poată funcționa transparent și pe termen lung.

Nu a fost ușor.

Au existat formulare, întâlniri, documente și multe seri în care eram atât de obosit, încât adormeam cu laptopul deschis.

Dar pentru prima dată după moartea Aliciei simțeam că pot face ceva cu durerea mea, fără să încerc să o ascund.

În același timp, am început să mă gândesc serios la ceea ce se întâmplase în spital.

Relația mea cu Alicia fusese profund personală, dar eu fusesem și medicul ei. În timpul bolii, ea se aflase într-o situație de vulnerabilitate extremă, iar responsabilitatea mea profesională nu dispăruse doar pentru că între noi apăruseră sentimente.

Mi-am dat seama că trebuia să înțeleg mai bine această limită.

Am discutat cu un mentor și am cerut sprijinul unui