M-am căsătorit cu pacienta mea aflată pe moarte, deși știam că mai avea doar trei zile de trăit

slab.

— Da. Doar că mi-am amintit de cineva.

Asistenta a încuviințat.

— Și noi ne amintim de ea.

Mi-a povestit că, după moartea Aliciei, colegii păstraseră pentru o vreme o fotografie mică de la ceremonia noastră în camera personalului. Nu ca pe un simbol al unei povești perfecte, ci ca pe o amintire a unei paciente care reușise să aducă veselie chiar și în cele mai grele zile.

— Îți amintești ce ne spunea? m-a întrebat asistenta.

Am zâmbit.

— Că zâmbetul este gratuit.

— Exact.

Am râs amândoi.

În acel moment, am simțit pentru prima dată că puteam rosti numele Aliciei fără ca durerea să mă copleșească în întregime.

Un an mai târziu, proiectul Clara a oferit primele trei burse pentru studenți la medicină care aveau dificultăți financiare.

Ceremonia a fost simplă. Am organizat-o într-o sală mică a facultății, cu ajutorul profesorilor care susținuseră inițiativa.

Printre beneficiari se afla o tânără pe nume