M-am căsătorit cu pacienta mea aflată pe moarte, deși știam că mai avea doar trei zile de trăit

Sofia.

Avea douăzeci de ani și provenea dintr-o familie cu patru copii. Tatăl ei lucra în construcții, iar mama era îngrijitoare într-un cămin pentru vârstnici.

Când i-am înmânat documentele bursei, Sofia a început să plângă.

— Nu știu cum să vă mulțumesc, a spus. Mă gândeam să întrerup facultatea pentru un an, ca să pot munci.

Am privit-o și m-am văzut pe mine la vârsta ei.

— Nu trebuie să-mi mulțumești mie. Într-o zi, când vei putea, ajută și tu pe cineva.

Fata a încuviințat.

— Promit.

În primul rând al sălii, Elena își ștergea ochii cu o batistă.

Pe peretele din spatele nostru era proiectată o fotografie a doamnei Clara, alături de câteva cuvinte despre sprijinul acordat tinerilor care își doreau să studieze.

Nu afișasem fotografia Aliciei.

Nu pentru că aș fi vrut să o ascund, ci pentru că știam că ea și-ar fi dorit ca atenția să se îndrepte spre studenți