douăzeci și ceva de ani și nu-și permiteau nici măcar să țină căldura pornită toată noaptea.
După cină, Isabel începu să fredoneze.
Gabriel încremeni.
Aceeași melodie.
Cântecul care îl făcuse să se apropie de casă în ziua în care venise s-o vândă.
Adrián ridică privirea.
— De ce zâmbești?
Gabriel se uită la Isabel.
— Pentru că melodia asta mi-a schimbat viața de două ori.
— Cum?
— Prima dată m-a făcut să mă îndrăgostesc de mama ta.
Isabel râse.
— Și a doua?
Gabriel privi în jur.
Casa.
Femeia pe care o crezuse moartă.
Fiul despre care nu știuse că trăiește.
— A doua oară m-a adus acasă.
Adrián zâmbi.
Gabriel înțelesese în sfârșit că mama lui îi furase ceva ce nici întreaga lui avere nu putea cumpăra înapoi: timpul.
Dar Mercedes nu putea decide ce aveau să facă ei cu timpul care le mai rămăsese.
Nouăsprezece ani fuseseră pierduți într-o minciună.
Iar Gabriel nu
Comments