acel „bine” valoră mai mult decât toate hotelurile lui.
A trecut aproape un an.
Într-o după-amiază, Gabriel lucra în grădina vechii case când Adrián ieși pe verandă.
— Hei.
— Da?
— Tata…
Gabriel se opri.
Adrián încremeni și el.
Era prima dată.
Niciunul nu știa ce să facă.
— Ce ai spus? întrebă Gabriel încet.
Adrián își dădu ochii peste cap.
— Nu mă face să repet.
Gabriel zâmbi.
— Niciodată.
— Voiam să te întreb dacă vii să mă ajuți cu mașina.
— Vin.
Adrián intră în garaj.
Gabriel rămase câteva secunde singur.
Ochii i se umplură de lacrimi.
Apoi auzi vocea lui Isabel de pe verandă.
— Dacă mai stai mult acolo, o să vină să te caute.
Gabriel se întoarse.
Isabel zâmbea.
— Ai auzit?
— Cred că te-au auzit și vecinii.
Gabriel râse.
În seara aceea, cei trei au mâncat împreună la masa veche din bucătărie.
Aceeași masă la care Gabriel și Isabel mâncaseră când aveau






Comments