s-a mutat imediat înapoi la Isabel.
Nu i-a cumpărat fiului o mașină sport.
Nu i-a pus milioane într-un cont.
Știa că banii puteau repara acoperișul.
Nu puteau repara copilăria lui Adrián.
A început cu lucruri mici.
O cafea.
O plimbare.
O cină.
Adrián îi punea întrebări.
— Care e echipa ta preferată?
— Real Madrid.
— Și a mea.
Altă dată:
— Știi să pescuiești?
Gabriel râse.
— Bunicul meu m-a învățat.
— Mama m-a învățat pe mine.
Uneori conversațiile mergeau bine.
Alteori Adrián se închidea brusc.
La început, Gabriel încerca să repare momentul.
Apoi învăță să nu forțeze.
Nouăsprezece ani de absență nu dispăreau doar pentru că absența nu fusese alegerea lui.
Cu Isabel era și mai complicat.
Încă exista ceva între ei.
Dar amândoi erau oameni diferiți.
— Te-am iubit douăzeci de ani în mintea mea, îi spuse Gabriel într-o seară.
Isabel îl privi.
— Iar eu te-am urât aproape la fel de mult.
— Știu.
— Nu
Comments