ști niciodată? am întrebat într-o seară.
Iulian stătea lângă mine.
— Poate că nu.
Am urât răspunsul.
Dar era singurul cinstit.
Zece ani îmi imaginasem că știam exact cum murise soțul meu.
Apoi, timp de câteva săptămâni, aproape că mă convinsesem că exista o explicație mult mai întunecată.
În final, a trebuit să accept ceva mai dificil:
Existau întrebări la care poate nu aveam să primesc niciodată un răspuns complet.
Mai rămânea însă un lucru.
Telefonul vechi.
Un specialist a reușit să recupereze o parte din conținut.
Nu era nimic spectaculos.
Mesaje.
Fotografii.
Câteva înregistrări vocale.
Ultima fusese făcută cu trei zile înainte de accident.
Vocea lui Andrei umplu sufrageria.
„Mariana, probabil n-o să auzi niciodată asta.”
Am început să plâng înainte să continue.
„Dar dacă o auzi, înseamnă că lucrurile n-au mers cum speram.”
Iulian se ridică.
— Vrei să te las singură?
I-am prins mâna.
— Nu.
Am continuat.
Andrei vorbea
Comments