dimineață în care a făcut un ou, Iulian mi l-a adus în bucătărie.
— Îl verifici?
M-am uitat la el.
— Foarte amuzant.
— Nu se știe niciodată. Poate mai găsim o scrisoare.
Am râs.
Și, pentru prima dată, nu m-am simțit vinovată că râdeam într-o poveste în care exista și Andrei.
La un an după nunta noastră, am pus scrisoarea originală într-o cutie.
Nu am ascuns-o.
Am așezat-o într-un sertar împreună cu fotografiile vechi.
Acolo îi era locul.
Nu pe noptieră.
Nu într-un altar.
Nu într-un loc secret.
În povestea familiei mele.
Într-o seară, Iulian m-a găsit privind fotografia mea de la prima nuntă.
— Îți este dor de el?
— Da.
— E în regulă.
Apoi m-am uitat la fotografia noastră de nuntă, făcută cu un an înainte.
— Și te iubesc pe tine.
Iulian zâmbi.
— Și asta este în regulă.
Atunci am înțeles, în sfârșit, adevăratul sens al primei fraze din scrisoarea lui Andrei:
Comments