Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

nu am simțit satisfacție aflând că fusese nefericit.

Îmi doream doar să fi înțeles mai devreme cât de mult rău provocase.

La plecare, Adrian m-a întrebat dacă ar putea să-i cunoască pe copii.

— Nu este decizia mea, i-am spus. Sunt adulți și pot hotărî singuri dacă vor să te primească în viața lor. Dar să nu te aștepți ca un test genetic și o scrisoare să înlocuiască treizeci de ani de absență.

El a încuviințat și mi-a mulțumit că acceptasem să vorbesc cu el.

Nu ne-am mai întâlnit după aceea.

Copiii mei au ales fiecare cum să gestioneze relația cu tatăl lor biologic. Unii au acceptat să vorbească cu el, alții au preferat să păstreze distanța. Nu am încercat să-i influențez.

Îi crescusem să gândească singuri și să-și respecte propriile limite.

Într-o duminică de primăvară, ne-am adunat cu toții în grădina casei pe care mi-o cumpăraseră. Cei cinci copii ai