m-am înșelat.
Mi-a dat 250 de lei și trei ciocolate pentru copii.
Atât.
Atât au valorat toți anii ăștia pentru ea.
În taxi, Antonio vorbea întruna despre restaurante, hoteluri și cât de frumos e centrul Bucureștiului în perioada sărbătorilor. Mama râdea lângă el, îmbrăcată într-o haină albă elegantă, de parcă era vedeta unui film.
Eu stăteam în față, lângă șofer, și mă uitam pe geam.
Când am ajuns acasă, Antonio a rămas câteva secunde în ușă, privind apartamentul nostru înghesuit.
Nu a zis nimic urât.
Dar am văzut expresia aceea scurtă de surpriză.
Mama însă n-a avut aceeași reținere.
— Vai… tot cu mobila asta stați? a întrebat imediat. Mihai, chiar nu v-ați gândit să renovați?
Soțul meu a zâmbit politicos.
— Încercăm să strângem bani.
— Păi trebuie să vă mișcați mai repede, a spus ea. Copiii cresc.
M-am dus direct în bucătărie ca să nu răspund ceva urât.
Copiii erau fericiți. Trăgeau de mâna lui Antonio, îi arătau jucării, îl întrebau dacă în Italia există Moș Crăciun.
Iar el, spre surprinderea mea, avea răbdare cu ei.
Le zâmbea.
Se așeza în genunchi ca să vorbească pe limba lor.
Mama, în schimb, își făcea poze lângă brad.
Seara, după ce copiii au adormit, am pus masa.
Antonio a gustat din sarmale și a ridicat sprâncenele încântat.
— Foarte bune! a spus într-o română stricată.
Mama a râs.
— Îl învăț eu.
Apoi s-a uitat prin sufragerie și a oftat teatral.
— Știi, în Milano avem o bucătărie cât tot apartamentul ăsta.
Am strâns furculița atât de tare încât m-au durut degetele.
Mihai a încercat să schimbe subiectul.
— Și cu ce vă ocupați acum?
Antonio a început să povestească despre mica lui firmă de mobilier. Vorbea calm, simplu. Nu părea omul bogat și arogant pe care mi-l imaginasem.
La un moment dat, mama s-a ridicat să
Comments