Înăuntru erau bani.
Nu unul, nu doi… un teanc gros, legat cu elastic. Marina i-a scos cu mâinile tremurânde și i-a întins pe masă. Bancnote de 100 și 200 de lei, una peste alta.
Respirația i s-a tăiat.
— Doamne…
A început să numere. O dată. De două ori.
Peste 30.000 de lei.
S-a așezat pe scaun, amețită. În cap i se învârteau gândurile. Cu banii ăștia putea plăti chiria pe luni întregi. Putea umple frigiderul. Putea cumpăra haine pentru Kira.
Dar… de ce erau ascunși acolo?
Privirea i-a căzut din nou pe păturică. Atât de curată. Atât de îngrijită. Nu părea ceva aruncat la întâmplare.
Atunci a înțeles.
Nu fusese gunoi.
Fusese ascuns.
Marina s-a ridicat brusc și s-a uitat pe geam. Parcarea era goală. Jeepul dispăruse demult.
Inima i-a început să bată mai tare.
— Dacă se întoarce?
A strâns banii la piept. Apoi s-a uitat spre pătuțul Kirei. Fetița dormea liniștită, cu mânuța pe păturica aceea.
Și atunci a luat o decizie.
A doua zi dimineață, a mers înapoi la complex.
A stat la poartă câteva minute, apoi s-a apropiat de portar.
— Bună ziua… ieri seară, un domn cu un jeep negru a aruncat niște lucruri…
Portarul a ridicat din sprâncene.
— A, domnul Ionescu. Stă la etajul 5.
Marina a simțit cum i se strânge stomacul.
A urcat.
A ajuns în fața ușii. A ezitat. Apoi a bătut.
După câteva secunde, ușa s-a deschis.
Același bărbat. Elegant. Rece.
— Da?
Marina a înghițit în sec.
— Ați aruncat ieri o păturică…
El a încremenit o fracțiune de secundă.
— Și?
Ea a scos plicul cu bani.
— Erau înăuntru.
Ochii bărbatului s-au mărit ușor. A privit în jur, apoi a făcut un pas înapoi.
— Intră.
Marina a intrat cu grijă.
— De ce… erau acolo? — a întrebat ea.
Bărbatul a oftat adânc.
— Nu trebuia
Comments