în schimb eu nu trebuia să vorbesc.
Robert tăcu.
— Atunci erau bani pentru tăcere, spuse ea.
M-am ridicat și am ieșit din bucătărie.
Nimeni nu m-a oprit.
Am mers până la mașină.
Am stat înăuntru aproape o oră.
Nu știam ce să cred.
Tata recunoscuse fraude.
Recunoscuse că îl urmărise pe Mihai.
Recunoscuse că luase dosarul de la locul accidentului.
Recunoscuse că nu ceruse imediat ajutor.
Dar asta nu dovedea automat că provocase accidentul sau că Mihai ar fi supraviețuit dacă ajutorul venea mai repede.
Iar mama nu văzuse accidentul.
Timp de treizeci de ani, fiecare dintre ei transformase ceea ce știa, ceea ce presupunea și ceea ce se temea că s-ar fi întâmplat într-o singură poveste.
Eu nu voiam să fac aceeași greșeală.
În acea seară am sunat un avocat.
Nu pe avocatul tatălui meu.
Pe unul ales de mine.
I-am povestit tot.
Primul lucru pe care mi l-a
Comments