Mama mi-a cheltuit toți banii strânși în zece ani de muncă în Italia ca să-i facă fratelui meu o nuntă cu 300 de invitați. Când i-am cerut socoteală, mi-a spus: „Tu te descurci, Ionuț! Fratele tău e mai slab și trebuie ajutat!”

câștigam mult, dar fiecare sumă era a mea și știam exact pentru ce muncisem.

Între timp, mama mă sunase de câteva ori. Nu răspunsesem. Nu pentru că voiam s-o pedepsesc, ci pentru că nu știam ce i-aș fi putut spune fără să izbucnesc.

După aproape două luni, a venit la atelier împreună cu Cătălin. I-am văzut coborând din mașină în timp ce descărcam niște plăci de gips-carton.

— Ionuț, mamă, de ce nu ne-ai spus unde ești? a întrebat ea. Am auzit de la vecini că te-ai apucat de renovări.

Am lăsat plăcile jos și mi-am șters mâinile.

— Pentru că nu voiam să discutăm până nu mă linișteam.

Cătălin a privit clădirea și sculele așezate lângă perete.

— Frumos te-ai aranjat. Se pare că tot te-ai descurcat, cum a zis mama.

Replica lui m-a durut, dar de data aceasta nu mi-am pierdut cumpătul.

— Da, Cătălin. Mă descurc. Dar asta nu înseamnă că