Mașina de poliție a pornit încet de pe strada mea, iar eu am rămas cu mâinile strânse în poală, privind luminile caselor care treceau pe lângă noi. Încercam să-mi controlez respirația, dar fiecare secundă de tăcere îmi aducea în minte o altă posibilitate îngrozitoare. Un accident. Un spital. O veste pe care nimeni nu avusese curajul să mi-o spună la telefon.

plecat capul.

— Îmi pare rău.

Am simțit lacrimile revenind, dar de data aceasta nu erau doar lacrimi de tristețe. Erau și de ușurare. Copiii mei erau în siguranță. Nu pățiseră nimic. Erau toți în aceeași încăpere, pentru prima dată după aproape trei ani.

Dar mă durea că fusese nevoie de o asemenea înscenare pentru a ne aduna.

— Pot să vă întreb ceva? am spus.

Toți cei șase s-au apropiat.

— Când v-am rugat să veniți la cină, de ce nu mi-ați spus pur și simplu că aveți alte planuri pentru mine?

Michael a răspuns primul.

— Pentru că am vrut să te surprindem.

— Și de ce nu m-ați sunat măcar unul dintre voi când ați văzut că vă caut?

Rebecca și-a mușcat buza.

— Ne-am gândit că vei crede că suntem ocupați.

— Exact asta am crezut.

Am privit fiecare chip.

— Voi știți ce am făcut astăzi?

Nimeni nu a răspuns.

— M-am trezit la