unde trebuie.
Poate pur și simplu amânase o conversație până când nu mai avusese timp.
Nu puteam să-l întreb.
Asta era partea cea mai grea.
Câteva luni mai târziu, am trecut din nou prin același supermarket.
Elena se opri exact lângă raftul cu bomboane.
Se uită în spatele cutiilor.
— Ce faci?
— Verific dacă mai este vreo comoară.
Am izbucnit în râs.
— Cred că una ne-a fost suficientă.
Ea mă luă de mână.
— Bunico?
— Da?
— Dacă mai găsesc un diamant, îl dăm înapoi, nu?
Am privit-o.
În urmă cu câteva luni, când văzusem acel inel în palma ei, mă gândisem pentru o singură secundă la facturi.
La medicamente.
La acoperiș.
La toate lucrurile pe care le puteam cumpăra dacă îl păstram.
Dar Elena văzuse altceva.
Văzuse un om care probabil plângea după ceva pierdut.
— Da, iubita mea.
I-am strâns mâna.
— Întotdeauna îl dăm înapoi.
Pentru că, în cele din urmă, nu
Comments