— Andreea, te-am întrebat ale cui sunt hainele, repetă Mihai.
Vocea lui nu era ridicată.
Tocmai asta făcea momentul și mai greu.
Andreea își muta privirea de la el la mine și înapoi la grămada de haine.
— Sunt ale unui coleg.
Mihai se încruntă.
— De ce sunt hainele unui coleg de-al tău în sacii noștri cu rufe?
— Mi-a cerut să-l ajut.
— Cu ce?
— I s-a stricat mașina de spălat.
M-am sprijinit de tocul ușii și am rămas tăcută.
Nu era treaba mea să o interoghez.
Și nici nu voiam ca discuția să aibă loc în fața copiilor.
— Mihai, am spus calm, duceți copiii sus.
Fiul meu păru că abia atunci își amintește că cei mici erau acolo.
I-a rugat să meargă în sufragerie și să se uite la televizor.
După ce au plecat, s-a întors spre Andreea.
— Cum îl cheamă?
— Radu.
— Și tu îi speli hainele?
— Nu eu.
Atunci Andreea s-a oprit.
Am văzut exact clipa în care și-a dat seama ce spusese.
Mihai a privit-o câteva secunde.
Apoi s-a uitat la mine.
— Mama le spăla?
Andreea nu răspunse.
Mi s-a făcut greață.
Nu pentru că înțelegeam deja ce se întâmpla.
Ci pentru că realizasem ceva mult mai simplu.
În ultimele săptămâni, fără să știu, probabil spălasem și împăturasem hainele unui bărbat pe care nici măcar nu-l cunoșteam.
— Asta se termină aici, am spus.
Andreea își încrucișă brațele.
— Nu e ceea ce credeți.
— Eu nu cred nimic, i-am răspuns. Nici măcar nu știu cine este Radu. Dar știu că nu mai spăl hainele nimănui.
Mihai luă una dintre cămăși.
Pe eticheta curățătoriei era tipărit un nume.
Radu Ionescu.
— Îl cunosc, spuse el.
Andreea încremeni.
— Este tipul de la firma cu care lucrați.
— Da.
— Cel despre care mi-ai spus că te sună seara pentru proiect?
— Mihai…
— Întreb doar.
Am intervenit.
— Nu aici.
Comments