aruncăm.
— Nu.
Andrei ridică privirea.
Irina se uită spre Nina, care se juca pe covor.
— O păstrez.
— De ce?
Irina atinse rama.
— Pentru că vreau ca într-o zi, când o să cred că nu sunt suficient de puternică, să-mi amintesc de fata care avea optsprezece ani, patru măsuri de lapte praf și nicio casă…
Ochii i se umplură de lacrimi.
— …și care totuși nu a făcut ultimii cinci pași până la poartă.
Andrei zâmbi.
— Ea a fost mai puternică decât credea.
Irina clătină din cap.
— Nu. A avut noroc că cineva s-a oprit.
În seara aceea, după ce Nina adormi, Irina puse rama într-un sertar.
Nu voia să trăiască privind mereu spre cea mai grea zi din viața ei.
Dar nici nu voia s-o uite.
Pentru că în ziua aceea învățase ceva ce părinții ei nu reușiseră să-i arate:
Uneori, un copil nu are nevoie ca mama lui să aibă
Comments