dintre profesorii mei preferați, domnul Petrescu, omul care mă sprijinise în toți anii ăștia.
— Ana… ce ai făcut acolo a fost curaj pur — a spus, așezându-se lângă mine.
— Nu m-am simțit curajoasă, am admis. Mai degrabă… obosită.
— Știi cum e în sat la noi? — a continuat el, zâmbind cu înțelepciunea cuiva care trăise mult. — Oamenii suportă nedreptatea până într-o zi. Într-o zi când se umple paharul. Atunci se ridică și spun: „Ajunge!”. Tu asta ai făcut.
Am lăsat capul pe spate și am privit ramurile teiului legănându-se.
— Vă gândiți că o să mă urască?
El a râs scurt.
— Poate o vreme. Dar uneori oamenii trebuie să treacă prin rușine ca să se trezească. E lecția lor, nu a ta.
Am tăcut o vreme, până când a sunat telefonul. Era mama. N-am răspuns. A mai sunat o dată. A treia oară. A cincea.
În final, am închis telefonul complet. Pentru prima
Comments